Știați că spectacolul de balet ”Giselle” a avut premiera în vara anului 1841, la Teatrul Academiei Regale de Muzică din Paris? Sursele de inspirație pentru libretul alcătuit de dramaturgul francez Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges și de scriitorul Théophile Gautier au fost reprezentate de volumul de versuri ”Orientales”, al lui Victor Hugo.
Dar care este povestea pe care este construit întreg spectacolul de balet? Vă invităm să o aflați din cartea scrisă, special pentru voi, de Iolanda Petrescu, prim balerină a Teatrului Național de Operetă și Musical ”Ion Dacian” și mentorul elevelor Academiei de Dans Ballet Art.
Giselle locuia doar cu mama ei în micuţa cabană dintr-un sat cuibărit pe malul șerpuitor al Rinului. Chiar dacă nu le dădeau galbenii afară din casă, cele două erau mulțumite c-aveau ce pune pe masă și că, slavă Domnului, erau sănătoase. Fata nu mai era de mult copila care alerga după fluturași prin pădurea din vecinătate. Se transformase într-o domnișoară frumoasă foc, ba chiar era o neîntrecută dansatoare. Era atât de grațioasă în mișcări, că numai privind-o dansând, te puteai îndrăgosti pe loc. Așa a pățit și Hilarion, vânătorul satului, care-ajunsese s-o iubească, fără să aibă însă vreodată curajul să-i și mărturisească simțămintele. În fiecare zi își făcea drum prin fața casei ei și mereu avea pregătit câte un buchet de flori de câmp. Trăgea speranță că, la un moment dat, și Giselle o să-și dea seama că e un om bun și, poate, dacă totul mergea bine, să se și căsătorească.
Dar fata nu vedea în Hilarion decât un prieten bun. Ea iubea pe altcineva: pe Loys, un tânăr care locuia la câteva case de ea.
Hilarion mirosise ceva și nu-l putea suferi pe Loys, mai ales că trăia cu senzația că acesta ascunde ceva, că e un prefăcut care nu urmărește decât s-o seducă pe naiva Giselle. N-avea încă o dovadă să-l dea în vileag, prin urmare, de câte ori avea ocazia, de atâtea ori trăgea cu ochiul în casa acestuia.
Aşa se face că, într-o zi, a surprins o scenă suspectă: Loys discuta cu un tânăr cizelat, îmbrăcat în haine scumpe, care-i asculta ordinele, de parcă i-ar fi fost valet. Curios lucru ca un domn de la oraș să-i fie atât de supus unui țăran. Atunci, Hilarion își dădu seama că bănuielile lui erau întemeiate și că Loys era, într-adevăr, unul dintre acei nobili care se dau drept săteni, doar ca să poată suci mințile fetelor tinere și neștiutoare.
Trebuia s-o prevină cumva pe Giselle, trebuia să-l dea în vileag pe șarlatan și s-o salveze de la o mare rușine, dar știa în adâncul sufletului său că ea n-o să-l creadă în ruptul capului. Avea deci nevoie de dovezi solide. Când Loys părăsi cabana, Hilarion se strecură înăuntru și-i șterpeli acestuia sabia cu mâner de argint încrustat cu nestemate. De unde-ar avea un om de rând un astfel de obiect de preț? Imediat dădu fuga la Giselle. Cum se aștepta, aceasta refuză să-i creadă spusele, ba chiar îl luă și în râs, sugerându-i că poate a visat.
Era culesul viilor, prilej cu care oamenii din partea locului dădeau serbări cu defilări de care alegorice și jocuri. În aceeași perioadă, însuși regele pornise la vânătoare în acele locuri. Ca de fiecare dată, umbla însoţit de un alai fastuos, având-o alături şi pe fiica lui, pe frumoasa Bathilde. Dar vânătoarea se dovedi obositoare, iar regele nu mai era tinerelul care altădată cutreiera ținutul în lung și-n lat fără să dea semne de oboseală, așa că hotărî să facă un popas la casa mamei lui Giselle, să-și tragă sufletul.
Le dădu voie însoțitorilor să continue vânătoarea, înțelegându-se ca, atunci când el va suna din corn, să se reunească.
Bucuroasă de asemenea oaspeți aleși, femeia îi pofti în modestul ei cămin şi îi ospătă cu fructe şi lapte proaspăt. Cum-necum, Bathilde intră în vorbă cu vesela Giselle şi, dintr-una într-alta, îi povestește că urmează să fie luată de soţie de un tânăr manierat, nobil de seamă şi el, pe nume Albert. Giselle se confesează la rândul ei şi-i şopteşte că este îndrăgostită peste măsură de un tânăr cu care speră să se căsătorească într-o bună zi. În semn de prietenie, Bathilde îi oferă în dar fetei colierul său de aur cu pietre preţioase.
Hilarion, care în tot acest timp stătuse ascuns şi trăsese cu urechea lângă casă, îl vede venind pe cărăruia care dădea spre casa lui Giselle pe Loys. Îşi dă seama că e singura lui şansă ca să-l demaşte. Cum aflase de înțelegerea regelui cu supușii, șterpeleşte cornul acestuia şi sună din el. Într-o clipită, tot alaiul regal era adunat în faţa casei lui Giselle. Cu toţii îl recunosc în Loys pe Albert şi se arată surprinşi de hainele modeste pe care acesta le purta. Impostorul fusese demascat. Giselle simte cum inima i se sfâşie de durere. Izbucneşte în plâns, apoi într-un râs isteric, după care începe să danseze până când se prăbuşeşte fără suflare la pământ.
Albert, îndurerat de moartea tinerei, refuză să mai facă nunta cu Bathilde.
În fiecare noapte, vărsa lacrimi amare pe mormântul lui Giselle. Dar, iată că, într-una dintre dăţi, fu înconjurat de iele, spirite malefice, care, odată ce puneau ochii pe un trecător, îl forțau să danseze până când acesta murea de epuizare. La ordinul crăiesei lor, Mythra, îl încercuiră pe Albert. Însă acesta nu se înfricoșă. Cumva, simțea că, prin moarte, se izbăvește de vina pe care-o purta față de dulcea Giselle. Se lăsă în voia sorții. Deodată, din adâncurile pământului, înconjurat de o ceață deasă și de luminițe misterioase, țâșni spiritul fetei. Mytra le porunci atunci celor doi să danseze până în zori. Dar dragostea e mai puternică decât oboseala fizică, astfel că Albert, susținut și de forța pe care i-o dădea revederea cu draga lui Giselle, reuși să-și păstreze suflarea până la final. Când se lumină de ziuă, fata se reîntoarse în mormântul care urma să-i fie casă pe veci, iar Albert apucă drumul care ducea spre sat, împăcat totuși, că mai apucase s-o vadă o ultimă dată pe Giselle.